Interviu cu George Tabori

Sunteți evreu. O bună parte a familiei dv. a fost exterminată de către nemți. Tatăl dv. a fost gazat.

GEORGE TABORI: Da, la Auschwitz.

Ce alte rude ale dv. au murit?

TABORI: A fost cam așa: părinții mei locuiau la Budapesta, unde la începutul războiului nu era chiar atât de periculos pentru evrei. Alți membri ai familiei se aflau în Cehoslovacia și România, încă doi unchi la Zagreb. Unul din ei era comerciant, celălalt avea o mică afacere cu gramofoane. În 1941 tatăl meu a călătorit peste tot, i-a adunat și i-a adus în Ungaria. O bună bucată de vreme în micul nostru apartament au locuit douăzeci de inși.

În 1944 Hitler a ordonat exterminarea evreilor din Ungaria.

TABORI: Da, eu însă și fratele meu emigraserăm deja.

Ce s-a întâmplat cu ceilalți?

TABORI: Unchiul Geza, comerciantul, și unchiul Alex, care avea o librărie, au sfârșit la Auschwitz. Mătușa Martha, o soră de-a mamei, și mătușa Gisela au murit în alte părți. Mai erau veri și verișoare. Mătușa Bella murise deja de cancer. Fiica ei ieșise o dată să cumpere pâine. A fost găsită mai târziu decapitată, făcută ferfeniță de o grenadă. Asta a fost în timpul ocupației rusești, care a durat foarte mult, pentru că în Budapesta erau încartiruiți treizeci de mii de nemți.

Ce simțiți când vă gândiți astăzi la aceste lucruri?

TABORI: Durere.

Nu și ură față de criminali?

TABORI: Nu.

În Germania sunt profanate din nou mormintele evreilor, iar sinagogilor li se dau foc.

TABORI: Știu.

Ați trăit vreodată antisemitismul pe pielea dv.?

TABORI: Nu. Trăiesc aici de douăzecișicinci de ani, dar nu am întâlnit încă nici un nazist.

În München vi s-a întâmplat să fiți jignit la telefon.

TABORI: Da, o singură dată.

Vi s-a propus să puneți în scenă următoarea dv. piesă într-o urnă de cenușă la sărbătoarea berii din octombrie.

TABORI: A fost singurul caz. Știu că există naziști, dar nu mă intereseză subiectul, nu vreau să fac săpături pe tema asta. La fel de mult îmi repugnă și evreii de paradă, cei care fac din asta o profesiune de credință, unicul sens al vieții lor - Ralph Giordano și alții. Nu îmi plac cei care spun - aici sunt evreii, de cealaltă parte nemții cei răi. Nu am simțit nicicând în acest fel, nici măcar în timpul războiului. Poate că e o greșeală.

O temă care v-a preocupat întotdeauna este culpabilitatea.

TABORI: Corect.

Deși ați fost o victimă, nu un torționar.

TABORI: M-am simțit vinovat ca supraviețuitor, față de cei morți. Am avut o viață relativ ușoară în timpul războiului. Am suferit puțin, pentru că în 1936 eram deja la Londra. Nu m-am aflat niciodată într-o situație asemănătoare celei în care s-au aflat aceste douăzeci de rude ale mele. Abia după război am devenit conștient de ororile de care am reușit să scap.

Mai cu seamă vinovat v-ați simțit față de tatăl dv.

TABORI: Da, am scris despre asta. Dar nu pot spune ce e adevărat și ce nu în povestea asta. După ce ai prelucrat literar propria biografie, așa cum am făcut eu, nu mai poți distinge între ficțiune și realitate. Probabil că sentimentele mele de vinovăție s-au născut mai devreme, pentru că în familie am fost mereu un fel de Sonnyboy. Fratele meu, care era cu șase ani mai mare, era mereu bolnav, a început să vorbească târziu și încasa bătaie. Eu de la un an jumătate vorbeam deja frumos, recitam poezii, eram iubit. Eram favoritul pe care îl răsfățau toți. Îmi aduc aminte că odată, observând că fratele meu stătea bosumflat într-un colț în timp ce eu recitam un poem, m-am bâlbâit intenționat pentru a nu îl răni și mai tare. M-am făcut mic. Încă mai fac lucrul ăsta.

Ați mai scris că pe când erați copil i-ați dorit tatălui dv. moartea.

TABORI: Da, dar nu sunt sigur că lucrurile au fost chiar așa. L-am citit pe Freud, care spune că fiece tânăr ar vrea să își ucidă tatăl.

Deci nu ați luat-o în sens personal?

TABORI: Ba da, și așa. Existau conflicte. Tatăl meu făcea gazetărie politică și m-a folosit pe post de secretară pe când aveam cincisprezece, șaisprezece ani. Trebuia să bat la mașină articolele lui, pentru că el nu putea. Poate că de-asta l-am urât. Mai târziu am scris o povestioară pe tema asta, din păcate s-a pierdut. Acolo apare un dialog între mine și mașina de scris. Aceasta vrea ca eu să scriu cărți cu caracter politic, dar eu nu scriu decât epistole naive de amor. Mașina se apără împotriva aceastui lucru. La urmă, se rostogolește și sare pe fereastră. Tatăl meu a citit acest text și m-a lăudat foarte tare.

Când ați aflat că murise, v-ați întrebat dacă trebuia să le mulțumiți naziștilor pentru asta.

TABORI: Mă rog, acesta este genul de umor negru în care am ajuns să mă refugiez.

Ați fost sfâșiat, ați scris, între sentimente de ușurare și răzbunare.

TABORI: Nu vorbeam serios.

Martin Heidegger vorbește despre sentimentul originar de vină al omului, care nu se bazează decât pe faptul că unii trăiesc, iar alții mor.

TABORI: Putem vedea lucrurile și așa. Cel care acceptă ideea că sentimentul vinovăției este o constantă în viață, trebuie să caute și explicații.

În romanul dv., »Păcat originar«, apărut în 1947, descrieți un bărbat care și-a omorât nevasta. Se întreabă apoi cu privire la motive și ajunge să afle că se simțea vinovat pentru că în tinerețe, în seara în care tatăl său murise, el se afla într-un bordel. Sentimentul vinovăției este astfel motivul mai adânc al faptei sale.

TABORI: Nu m-am gândit la asta atunci când am scris. Acestea sunt deja sublimări.

Da, dar sunt ușor de descifrat.

TABORI: Optezeci la sută dintre scriitori născocesc povești în jurul unor crime. De unde vine asta, nu vă pot spune. Pe atunci nu am stat să analizez acest lucru.

L-ați fi putut salva pe tatăl dv. înainte de a fi deportat?

TABORI: Cred că da. Ar fi fost posibil, pentru că eram ofițer de presă britanic și știam că pentru evrei situația se înrăutățea în Ungaria. În 1941 l-am sunat de la Istanbul și i-am zis în treacăt că ar trebui să vină să mă viziteze împreună cu maică-mea. Dar nu am insistat. Asta nu mi-am putut ierta. Am prezentat situația într-un mod mai inocent decât era de fapt.

Împotriva conștiinței dv.?

TABORI: Da.

De ce?

TABORI: Nu știu. E unul din lucrurile pe care va trebui să le cercetez cândva.

Sunteți un evreu credincios, practicant?

TABORI: Nu.

Poate că ăsta e motivul.

TABORI: Posibil. Am reprimat elementul iudaic din mine o bună bucată de vreme. Existau antisemiți în Ungaria chiar și înainte de război. Dar nu am acordat atenție acestor lucruri. Nu voiam să mi se spună că sunt într-un fel sau altul. Voiam să decid singur când aveam să mă simt evreu și când nu.

După holocaust acest lucru nu a mai fost posibil.

TABORI: Nu. Cel mai târziu după Auschwitz a trebuit să mă confrunt cu ideea că eram evreu. Imediat după război am început un roman. Se numea »Pogrom«. Acolo voiam să descriu viața dintr-un lagăr de concentrare. Dar apoi am realizat că acest lucru nu îl poate face decât cineva care a fost acolo. După care am așteptat douăzeci de ani, până să mă dedic din nou acestei teme.

Și de aici a luat naștere piesa dv., »Canibalii«.

TABORI: Exact. Pe atunci trăiam încă în America.

Înainte de care v-ați supus unui proces de psihoterapie.

TABORI: Da, nu mai reușeam să fac față. Scrisesem cincisute de pagini pentru prima scenă, notițe interminabile. Dar nu ieșea nimic de acolo. Motiv pentru care m-am dus la o psihoterapeută - o cucoană în vârstă, aproape surdă - căreia i-am povestit tot felul de vise, care de care mai halucinant. Credeam că nu mă aude. Într-o bună zi i-am mărturisit că mai tot ce i-am povestit era născocit. La care a răspuns – nu e rău, chiar și din minciuni poți afla foarte multe despre un om. De atunci am reușit să mă împac într-un fel cu nebunia mea, cu toate aceste povești inventate.

Când ați fost convins că veți deveni scriitor?

TABORI: Dintotdeauna am știut asta, pentru că în familia mea au existat mereu scriitori, chiar dacă slabi. La optsprezece ani am scris deja primul roman. Se numea »Greta« și se baza pe o experiență nefericită cu o femeie. Și atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Intenționam ca femeia să își ia viața în final. Voiam să o pedepsesc pentru faptul că mă părăsise. Dar când, în ultimul capitol, am intrat în camera ei, stătea întinsă pe pat și era bine. A refuzat să se sinucidă. Personajul s-a apărat împotriva autorului. Era o carte foarte frumoasă. Din păcate s-a pierdut.

Albert Camus a afirmat că în fond orice om dorește persoanei iubite moartea.

TABORI: E exagerat.

Vă preocupă răul din oameni?

TABORI: Da, dar nu știu dacă vreau să vorbesc despre asta.

În piesa dv., »Lupta mea«, arătați înțelegere până și față de Hitler.

TABORI: Evident.

Faptele lui criminale le explicați prin faptul că în copilărie nu a avut parte de iubire.

TABORI: Cum altfel?

Chiar și Iago, în mizanscena dv. a lui »Othello«, devine criminal, pentru că nu se simte iubit.

TABORI: Da, dar ăsta nu e singurul motiv. Explicațiile sunt întotdeauna îndoielnice, chiar și atunci când par a lămuri lucrurile. Dincolo de asta, împărtășesc convingerea că iubirea îi face pe oameni mai buni.

Credeți că putem elimina răul din lume?

TABORI: Lumea e atât de mare.

Sunteți optimist?

TABORI: Nu.

Cum vă apărați în fața disperării?

TABORI: Fac teatru. Când lucrezi cât mine, ești distras complet de la orice altceva. Ce se mai întâmplă prin lume afli citind știrile din ziare.

Într-un eseu intitulat »Joc și timp« scrieți despre munca dv. în teatru: »Nu am realizat absolut nimic, nu am făcut decât să asezonăm același rahat cu un sos diferit; și toate aceste văicăreli, toată această furie, la ce bun? Puțină putere, o gâdilare ocazională a amorului propriu, și toate astea în numele artei.«

TABORI: Așa gândeam pe atunci.

Și azi cum gândiți?

TABORI: Să fiu sincer?

Vă rog.

TABORI: De un an de zile mă aflu într-o stare de incertitudine. Nu mai știu de ce să mă agăț.

V-ați pierdut plăcerea de a face teatru?

TABORI: Atunci când merg la repetiții, apar senzații plăcute. Sunt împreună cu alți oameni, fiecare spune câte ceva, ei vor ceva. Ceea ce mă distrage pentru o vreme. Dar atunci apare brusc gândul că nu mai vreau, ajunge, vreau să renunț.

Ați prefera să faceți altceva?

TABORI: Sunt în căutarea acestui altceva. Mă întreb ce sunt, cine sunt. E ceva nou. Are probabil de a face cu vârsta. Înainte m-am ocupat multă vreme de efemeritatea vieții, dar nu am crezut niciodată cu adevărat în asta. Credeam că voi trăi veșnic. Figura asta nu mai ține, și nu știu cum o voi scoate la capăt.

Vă temeți de moarte?

TABORI: Nu, dar mă gândesc la asta. Anul trecut am suferit un atac de apoplexie. Și datorită unei operații nereușite mi-am pierdut în parte vederea. Pe jumătate sunt deja surd. La toate astea se adaugă, colac peste pupăză, o relație care a durat zece ani, și care tocmai s-a sfârșit.

Vă referiți la mariaj?

TABORI: Nu.

Aveați o amantă?

TABORI: Da.

Soția dv. știe despre asta?

TABORI: Știe, și s-a comportat admirabil. A suferit din pricina asta, dar până la urmă a acceptat. E o sfântă.

E simplu să zici asta, câtă vreme ai o relație cu altcineva.

TABORI: Ce-aș fi putut să fac? Era un fel de obsesie, încă mai este. Iubirea asta m-a ținut în viață. Această femeie (actrița Leslie Malton, n. tr.) e mult mai tânără decât mine. Când mi-a zis că vrea să ne despărțim, am făcut pe generosul. Credeam că voi depăși cu bine momentul. Dar corpul meu s-a cabrat, a refuzat să accepte. M-am îmbolnăvit. De astă vară nu am mai scris nimic. Nu mă mai pot exprima așa cum o făceam înainte. Există un proverb englez - I've lost my girlish laughter – mi-am pierdut feciorelnicul râs. Probabil s-a sfârșit. Dar încă nu pot accepta. Mă apăr. Însă în inconștient, acolo unde zace adevărul, am abdicat deja.

Doar pentru că această femeie v-a părăsit?

TABORI: Da.

Dar nu puteți merge la repetiții în halul ăsta.

TABORI: Sper că până mâine are să fie mai bine.

Veți pune în scenă o piesă de Hans Magnus Enzensberger.

TABORI: Da, e greu, pentru că Enzensberger habar nu are de teatru. Dar mi-e drag. Trebuie s-o fac. Are să fie ultima mea mizanscenă.

După care?

TABORI: Aș vrea să mă apuc iar de scris. Îmi trec prin cap tot felul de idei pentru piese noi, atunci când nu pot dormi noaptea.

Detaliați.

TABORI: În prima e vorba de un cuplu căsătorit, aflat în concediu la Portofino. Bărbatul scrie romane polițiste. Din întâmplare în același hotel stă un critic care l-a hărțuit mereu. Cuplul decide să vină de hac criticului. Numai că acesta tocmai stătea lângă ei la bar în timp ce discutau și aude totul. Cei doi dau să plece, dar criticul îl oprește pe scriitor și îi spune că planul său e la fel de prost ca și cărțile sale. La care cuplul trece la planul B. Femeia ar urma să îl seducă pe critic și să îl atragă astfel într-o capcană. Dar nici asta nu funcționează, pentru că criticul se prinde la timp. Vă place?

Mă rog.

TABORI: Deci nu vă place.

Ba da, e amuzant.

TABORI: Chiar mă întrebam astă noapte, de ce inventez istorii atât de tâmpite, prin care nu reușesc deloc să mă apropii de mine însumi? Sunt în căutarea a ceva care se află reprimat în mine însumi. Dar încă nu știu ce.

Poate că n-ar fi rău să vă retrageți o vreme, pentru a afla despre ce este vorba.

TABORI: Nu pot face asta. Nu pot sta pur și simplu în casă cu nevastă-mea, între câini și pisici.

Nu, dar poate fără câini, pisici sau soția dv.

TABORI: Fără iubire?

Fără lucruri care v-ar putea distrage.

TABORI: Aveți dreptate. Ar trebui să încerc asta.

Cea mai ardentă dorință a dv. ar fi, ați scris undeva, să așterneți într-o bună zi pe hârtie măcar două fraze la fel de precise precum cele din Kafka.

TABORI: Da, însă pentru a putea scrie la fel de bine ca și Kafka, ar fi trebuit să sufăr mai mult. Mie mi-a mers însă prea bine. Nu am avut propriu-zis un calvar al meu. M-am eschivat în fața suferinței. Nu poți fi genial și fericit în același timp. În timp m-am împăcat însă cu mediocritatea mea. Sunt un emigrant mediocru, născut în Ungaria, care întâmplător a și scris.

După război ați lucrat ca scenarist la Hollywood.

TABORI: Am făcut asta pentru a face bani.

Din cercul cunoscuților dv. au făcut parte nume precum Thomas Mann, Brecht, Greta Garbo, Charly Chaplin și Tennessee Williams.

TABORI: Cu Chaplin am fost prieten. Brecht a fost important, pentru că prin el am ajuns la teatru. Greta Garbo își pierduse deja strălucirea atunci când am cunoscut-o. De teama ridurilor, își lipea plasturi pe frunte. La o petrecere am fost întâmplător la baie imediat după ea. Uitase să tragă apa. Am avut un șoc. Aveam încă obiceiuri mic-burgheze pe atunci. Pe Tennessee Williams l-am cunoscut abia mai târziu. La premiera piesei lui, »Pisica pe acoperișul fierbinte«, ne-am întâlnit pe Broadway. În America la premieră autorul nu stă în sală, se plimbă prin fața teatrului. După cum știți, pe Broadway sunt multe teatre unul lângă celălalt. Dintr-unul din ele a izbucnit la un moment dat un hohot de râs. Williams a fost stupefiat. M-a întrebat: oare de ce râd oamenii? La care eu i-am arătat afișul postat deasupra intrării. Ne aflam în fața altui teatru. Se gândise că lumea râde de piesa lui. Pentru un autor american nimic nu poate fi mai rău decât o premieră nereușită.

Și pentru dv. nu?

TABORI: Nu, eu nu am pus niciodată atâta preț pe asta. Cel mai recent mare insucces l-ați repurtat cu piesa »Marele Inchizitor« la München. Câțiva spectatori au părăsit sala în timpul reprezentației. La final ați fost huiduit.

TABORI: M-a amuzat acest lucru, pentru că textul îi aparține în proporție de optzeci la sută lui Dostoievski.

Criticul de teatru Peter Iden a constatat »o vorbăreală senilă și obscenă« și e de părere că ați lezat demnitatea lui Christos.

TABORI: Peter Iden este un antisemit.

Un reproș cam dur.

TABORI: Dacă nu era, nu scria așa ceva.

Și alți critici au găsit piesa și punerea în scenă nereușite.

TABORI: Mie mi-a plăcut, dar evident că greșeli poți găsi întotdeauna. Doar Dumnezeu este perfect. Peter Stein poate avea impresia că realizează lucruri perfecte. E dreptul lui. Eu însă nu cred în asta. Pe mine în teatru m-a interesat viața, nu arta. Prima operă de artă pe care o produce omul sunt propriile-i fecale. Una din cele mai timpurii amintiri ale mele este aceea că stăteam pe oliță, în vreme ce trei femei, bunica mea, mama și guvernanta stăteau în jurul meu și încearcau să mă convingă să fac. Era greu, dar m-am străduit, pentru că pe vremea aia exista obiceiul să li se facă clismă copiilor care nu făceau la oliță. De asta mi-era teamă. Poate de-aia mă tem astăzi să exercit vreun fel de presiune asupra actorilor.

Claus Peymann v-a numit, referindu-se la munca dv. de regie, un »tiran absolut«.

TABORI: Cu Peymann nu e ușor. L-am făcut mincinos nu demult într-un interviu. A fost supărat pe mine. La care i-am trimis o scrisoare și i-am explicat că faptul de a minți nu e neapărat ceva rău.

A exista vreun motiv anume pentru afirmația dv.?

TABORI: Nu, el minte în permanență, și știe că minte. Mai știe și faptul că eu știu acest lucru. El e chiar opusul meu. Dar totuși îmi place. Următoarea mea piesă se va numi »Mincinosul«.

Există una deja, de Goldoni.

TABORI: N-are nici o importanță. Și »Peer Gynt« este o piesă despre minciună. Cu toții mințim, pentru că nu cunoaștem adevărul, sau pentru că îl trecem sub tăcere, atunci când îl cunoaștem. Întreaga noastră civilizație este clădită pe asta.

În piesa dv., »Variațiuni Goldberg«, personajul feminin central afirmă: »Animalele sunt cei mai buni actori, pentru că ele nu mint.«

TABORI: Da, Gobo este un actor incredbil.

Cine?

TABORI: Câinele meu.

Din păcate în teatru aveți de a face cu oameni.

TABORI: Am folosit și animale, oi, elefanți, ba chiar și un vultur. Era foarte inteligent și drăguț.

Puteți descrie diferența dintre modul dv. de a face repetiții și cel al colegilor dv.?

TABORI: Încerc să nu abuzez de poziția mea de conducere. Le las actorilor cât de multă libertate posibil. Nu îi tratez ca pe niște obiecte. Pentru mine actorul e mai important decât rolul. Eu îl încurajez să își arate adevăratele sentimente.

Dar dv. vă arătați sentimentele la repetiții?

TABORI: Nu.

Observați doar cum se deschid sufletește actorii.

TABORI: Da, vreau să îi cunosc.

Așa ia naștere puterea.

TABORI: De ce?

Pentru că astfel rămâneți superior.

TABORI: Trebuie să admit că îmi vine destul de greu să ies din mine însumi. De exemplu, nu pot plânge. Cei mai importanți ani ai mei i-am petrecut în Anglia. Acolo înveți să te stăpânești. Mi se pare artificial acest lucru, dar nu îl pot schimba. Sunt un om închis în mine însumi. Nu poți vedea din exterior ceea ce simt.

Nici atunci când iubiți?

TABORI: Ba da. Atunci când iubesc, devin copilăros și naiv. Iubirea acționează regresiv. Pierzi controlul.

Asta sună atât de negativ.

TABORI: Nu, e ceva pozitiv. Întotdeauna mi-am dorit să mor în brațele unei iubite.

În piesa dv., »Peepshow«, eroul moare în timp ce doarme cu mama sa. Ultimele sale cuvinte sunt: »Mă bucur să vă pot arăta că mor în această seară în poala binecuvântatei mele mame, întorcându-mă cu o duioasă convulsie în cel mai intim cerc al familiei.«

TABORI: Da, își face necrologul. E o aluzie la povestea lui Oedip, după mine cea mai perfectă dramă. Eram sub influența terapiei când am scris asta.

Pe Samuel Beckett l-ați numit un caz patologic.

TABORI: Îmi mențin afirmația. Beckett a fost marcat de relația cu mama lui. Toată viața lui a fost marcată de patologie. La început s-a apărat împotriva acestui lucru, nu a vrut să îl accepte. Mai târziu a admis că nu poate vorbi despre nimic altceva. Numea asta întunericul lui. Acum știa cine este. S-a acceptat pe sine însuși, și asta l-a eliberat. Abia apoi a scris el celebrele lui opere.

Am senzația ca împărțiți oamenii în două categorii – sănătoși și bolnavi.

TABORI: Toți suntem bolnavi.

Dacă am fi sănătoși, spuneți dv., nu am mai avut nici un Auschwitz.

TABORI: Și nici un Beckett.

Nu e îngrozitor?

TABORI: Ce anume?

Că din aceeași sursă pot izvorî tot ce poate fi mai oribil și tot ce poate fi mai frumos.

TABORI: Este o glumă, și orice glumă bună este o tragedie. De aceea teatrul va exista mult după ce cinematograful sau televiziunea vor înceta să existe, ca și copie a realității și refugiu al celor care o fac. Căci noi, oamenii de teatru, suntem niște fugitivi. Ne salvăm într-un fel de utopie. O serie de repetiții la teatru reflectă pentru o scurtă perioadă de timp viața ideală. Oamenii se întâlnesc. Au un țel comun. Muncesc împreună. Discută. Iar la final nu apare moartea, ci are loc o premieră.

Veți putea renunța vreodată la asta?

TABORI: Probabil că nu.

***

Interviu realizat de André Müller
Publicat la 6 mai 1994 în revista „Die Zeit”

Traducere din limba germană de Daniel Stuparu