ANDRÉ MÜLLER: La toamnă veți împlini optzecișidoi de ani. Puterea dv. de creație este neostoită.
GÜNTER GRASS: Da, în ciuda tuturor adversităților.
MÜLLER: În romanul dv. autobiografic, Cutia, copiii dv. se miră, citez, „cum a reușit de fiecare dată să scrie bestseller după bestseller, indiferent ce aveau de reproșat cârcotașii, slujbași cu simbrie pe la te miri ce ziar“. Copiii dv. însă nu au o explicație pentru acest lucru.
GRASS: Nici eu nu am vreo explicație. Sunt la rândul meu uimit, dar și recunoscător. La lecturile mele publice sunt trei generații de cititori în sală, lucru care mă bucură. Fiii și fiicele mele, care între timp au devenit adulți, dau uneori dezaprobator din cap, pentru că eu nu renunț și continui să scriu. Ei cred că treptat ar trebui să mă retrag, să devin mai discret și să mă bucur de bătrânețe. Dar nimic nu ajută. Nu am cum să nu scriu.
MÜLLER: Atunci când ați început să lucrați la primul și până azi cel mai celebru roman al dv., Toba de tinichea, apărut acum 50 de ani, "limbajul v-a surprins", citez, "ca diareea".
GRASS: Da, și diareea continuă, dacă preferați această formulare. Ești uimit și îngrozit deopotrivă, ca autor, atunci când la masa de scris te simți dintr-o dată un instrument. Personajele dobândesc o anumită autonomie și îți dai seama că literatura are o viață a ei.
MÜLLER: Mai dansați?
GRASS: Da, încă dansez și intenționez să dansez în continuare. Cu statul în cap e mai greu. Aveam obiceiul să fac asta la fiecare cinci ani, cu ocazia zilei mele de naștere, în sânul familiei. Lucrul ăsta nu l-am mai făcut când am împlinit optzeci de ani, la rugămintea copiilor. Mi s-a interzis din rațiuni legate de sănătate, de teamă că mi s-ar putea întâmpla ceva. La șaptezecișicinci de ani încă mai făceam lucrul acesta – e-adevărat că nu mai stăteam chiar drept, dar încă mergea.
MÜLLER: Suferiți din pricina vârstei?
GRASS: Mă rog, mai scârțâie câte ceva pe ici, pe colo. Am câte un bypass în fiecare picior, dar nu mă vait. Avantajul bătrâneții ar fi faptul că multe din lucrurile care treceau înainte pe lângă mine oarecum firesc, ca de la sine înțelese, cum ar fi trecerea anotimpurilor, acum le percep mai acut.
MÜLLER: Vă gândiți că ar putea fi pentru ultima oară.
GRASS: Exact.
MÜLLER: În volumul dv. de poeme apărut în 2003, Cele din urmă dansuri, celebrați potența dv. sexuală. Un poem este intitulat Lovituri puternice. În altul stă scris: „Vino, așează-te lângă mine, câtă vreme odorul încă se mai ține pe picioare...“
GRASS: E vorba de gratitudine față de faptul că la vârsta mea acest lucru încă e posibil.
MÜLLER: Față de cine?
GRASS: Mă rog, față de cel care se ține încă pe picioare.
MÜLLER: Deci dacă veți avea probleme cu erecția, înseamnă că s-a cam terminat totul?
GRASS: Nu asta vreau să spun. Aș constata cu mâhnire acest lucru, dar cu siguranță aș continua să scriu.
MÜLLER: Nu vi se pare oribil faptul că trebuie să murim?
GRASS: Nu, deloc! Dimpotrivă, un scenariu de coșmar îmi pare mai degrabă a fi căutarea nemuririi, a unei vieți asigurate veșnic prin medicină. Lumea nu ar mai consta decât din moșnegi. Vedeți dv., de la romanul meu Șobolanul - care a fost făcut praf de critică, lucru care s-a accentuat de altfel la cărțile ulterioare - mi-a devenit foarte clară perspectiva sfârșitului nostru ca indivizi, și chiar al omenirii în ansamblu, pe acest pământ. Omul este aici, în raport cu existența pământului, doar un oaspete trecător. Suntem aici pentru a ne pregăti propria nimicire. Dar există posibilitatea ca anumite organisme mai rezistente să reușească să supraviețuiască declinului nostru, așa încât planeta se va „vindeca” de oameni, în perioade pe care nu le putem preconiza.
MÜLLER: În 1982 ați constatat deja trist: „Nimicirea umanității a început deja.“
GRASS: Asta s-a petrecut cu ocazia decernării premiului Feltrinelli la Roma. Acolo s-a întâmplat ceva foarte interesant. Pe unul din scaunele din față stătea președintele Italiei, Pertini, pe care îl prețuiam în mod aparte. Se ținuseră nenumărate discursuri în acea zi, iar el adormise. Apoi a venit rândul meu să vorbesc. Secretarul lui îi traducea vorbele mele și dintr-o dată el s-a trezit și a devenit atent; ulterior a venit să mă îmbrățișeze.
MÜLLER: Are însă un politician, care ar trebui să ofere soluții, dreptul să își manifeste pesimismul?
GRASS: N-aș vrea să numiți asta pesimism. Prognozarea sfârșitului omenirii este o introspecție realistă și umilă a realităților care decurg direct din comportamentul nostru. Am devenit capabili de orice, cu o viteză de necrezut. Invenții științifice pe care nu le putem controla dau peste noi. Legislația e rămasă în urmă, șchioapătă. Încă nu am învățat să spunem nu, în baza rațiunii, anumitora din nenumăratele lucruri pe care le putem face. Recunoașterea faptului că totul se sfârșește poate fi asociată dorinței de a lăsa globul pământesc în condiții acceptabile, atunci când îl părăsim.
MÜLLER: Cu demnitate.
GRASS: Da, cu decență, cu mai puțină mizerie, fără trupuri radiante, fără moșteniri de genul ăsta, care vor avea un efect chiar mai distructiv atunci când vom fi demult plecați.
MÜLLER: La urma urmei nu sunt și operele de artă tot gunoi? Aceste grămezi de cărți, picturi și sculpturi sau edificii conceptuale?
GRASS: N-aș zice asta.
MÜLLER: Și care este salvarea?
GRASS: Asta nu mai știu.
MÜLLER: Joseph Beuys, pe care nu îl apreciați foarte tare, a numit gândirea pură o formă de artă.
GRASS: Ce înseamnă gândire pură? Nimic nu e pur pe lumea asta. Am descris asta în romanul meu, Ani de câine. Sarea nu e pură. Zăpada nu e pură. Nici lumina nu e pură. Nu există doar alb și negru. Există doar tonuri de gri. Acesta este secretul graficii mele.
MÜLLER: Da, numai că eu vorbesc despre gândire, care nu se materializează într-o operă anume, și de aceea nu lasă nici un fel de urme.
GRASS: Doar cu gânditul nu merge. Beuys i-a declarat pe toți artiști. Așa că toți se apucă de artă, deși nu au nici un pic de talent, iar acum avem aceste lucruri absolut inutile, pe care le vedeți peste tot.
MÜLLER: Aveți vreo utopie?
GRASS: Nu, dar sunt totuși nebun după viitor, după toate aceste lucruri încă posibile.
MÜLLER: Ați afirmat undeva: „Literatura trăiește din crize. Ea prinde viață printre ruine. Aude pulsul viermelui... Noi, scriitorii, suntem jefuitori de morminte. Trăim din lucruri găsite, din moștenirea ruginită a războiului.“ Cu alte cuvinte: sursa de inspirație a materialului dv. literar vine din catastrofe.
GRASS: Dacă tot vorbiți de catastrofe, atunci mă gândesc printre altele la toată această văicăreală - justificată, de altfel - cu privire la marea criză financiară, care e de fapt o criză a sistemului și la consecințele acesteia la nivel social, care sunt groaznice. Cu toate astea sunt convins că artele vor profita de pe urma acestui lucru.
MÜLLER: Tocmai.
GRASS: Dacă ar fi să ne raportăm la literatură ca formă de artă, atunci am putea spune că această criză va redirecționa literatura, care se rezumă la această scriitură mediocră ce proliferează în prezent, o literatură meschină, centrată în jurul eului, în cadrul căreia doar capriciul personal și amorul propriu joacă vreun rol.
MÜLLER: Nu e cinic să spui că scriitorului îi folosește de fapt răul din lume, în măsura în care dă aripi artei sale?
GRASS: De ce ar fi asta cinic? E un avantaj, dacă o criză poate da naștere măcar la atâta lucru.
MÜLLER: Ați renunța la artă de dragul unei lumi mai bune?
GRASS: Nu înțeleg la ce vă referiți.
MÜLLER: Dacă lumea ar fi în regulă, arta ar deveni superfluă, în baza tezei dv.
GRASS: Dar nu am susținut niciodată că lumea ar putea fi vreodată în regulă.
MÜLLER: Acest lucru nu ar corespunde planului divin.
GRASS: În primul rând asta, în al doilea evocarea scopului final al unei lumi ideale, fericite, așa cum apare acest lucru în mai toate ideologiile, este întotdeauna asociată cu frică și oroare. Fiecare utopie subîntinde această coercițiune către fericire ca țel. Refuz acest tip de abordare. Prefer să rămân alături de Kant, care observă că omul e o bucată strâmbă de lemn, din care nu poți face ceva drept. Altfel se rupe.
MÜLLER: Luptați pentru o lume mai bună , dar de fapt nu credeți că e cu adevărat posibilă.
GRASS: Pornesc de la ideea că lumea în care trăim e un haos. Dar trăiesc totuși cu plăcere, iubesc viața. Am călătorit mult în Asia. Am trăit o vreme cu soția mea în Calcuta. Acolo, unde am întâlnit oameni care radiau de vitalitate, deși trăiau în sărăcie și mizerie, pot spune că am învățat ceva despre viață.
MÜLLER: Mai exact?
GRASS: Faptul de a rămâne senin, de a-ți păstra buna dispoziție, chiar și în vid. Nu trebuie să îți dorești prea multe. Îmi doresc un haos cu proiecte și execuție ceva mai bune. Așa m-am exprimat cândva. Un politician trebuie să acționeze pragmatic.
MÜLLER: Sunteți totuși un artist.
GRASS: Scuzați-mă, dar sunt și cetățean în același timp. E o situație schizoidă, dacă vreți. Știam încă de la paisprezece ani că vreau să devin artist, dar aparțin încă generației care a trebuit să se întrebe printre altele cum s-a putut ajunge la colapsul Republicii Weimar, ca premiză pentru tot ce a urmat. Atunci când scriu un poem, nu trebuie să fac nici un fel de compromis; dar atunci când sunt activ la nivel social, trăiesc practic din compromisuri. E o lecție pe care am învățat-o demult.
MÜLLER: Veți face și anul acesta propagandă pentru Partidul Social Democrat în campania electorală.
GRASS: Voi vorbi în cadrul anumitor cercuri de votanți din estul Germaniei, în Uckermark, Stralsund, în circumscripția electorală a cancelarului federal, în Berlin, Halle și Dresda. Acolo susținerea SPD-ului este foarte scăzută. Obiectivul minim pe care ni-l propunem este acela de a împiedica o coaliție negru-galbenă cu Partidul Democrat Liberal, pentru că acest partid promovează un tip de neoliberalism care e de fapt responsabil pentru dezastrul ecomnomic cu care avem în prezent de a face.
MÜLLER: Această coaliție se va impune însă.
GRASS: Ce înseamnă că se va impune? O să îmi aduc și eu mica contribuție, pentru ca acest lucru să nu se întâmple.
MÜLLER: O să eșuați.
GRASS: În viața politică am avut parte de victorii și evident și de o serie întreagă de înfrângeri, dar rămân la convingerea că social-democrația, cel mai vechi partid democrat, rămâne cel mai de încredere garant că diferențele sociale care devin tot mai acute - pentru că astăzi trăim din nou într-o societate bazată pe clase - vor fi atenuate.
MÜLLER: Îmi dați voie să îl citez pe Ernst Jünger, un autor pe care l-ați evitat dintotdeauna în mod instinctiv?
GRASS: Cu Ernst Jünger nu m-am întâlnit decât indirect la un moment dat, atunci când a apărut romanul meu Câmp întins, iar Marcel Reich-Ranicki și toți ceilalți au tăbărât pe această carte, conștienți totuși că fac o greșeală. Atunci a fost întrebat și Jünger ce părere are despre carte, iar el a răspuns că e scrisă foarte bine.
MÜLLER: În cartea La zidul timpului Jünger scrie: „Lumea e plină de înțelepți care își reproșează unul altuia lipsa de măsură. Lucrurile își urmează cu toate astea cursul firesc, și anume evident cu totul altul decât cel preconizat de toți ceilalți. Cel care observă cu atenție acest lucru este mai aproape de surse decât ar fi dacă ar aparține vreunui partid sau altuia.“
GRASS: Ăsta e un punct de vedere foarte elitist și detașat.
MÜLLER: Nu vă simțiți uneori neputincios cu privire la evenimentele și mersul lumii?
GRASS: Apelați prea ușor la cuvinte precum "neputință". Am să vă dau un exemplu: în 1969 social-democratul Gustav Heinemann, care era pe atunci ministrul justiției, într-o coaliție cu Uniunea Creștin Democrată, a reușit să promulge o lege cu privire la egalitatea în drepturi a copiilor nelegitimi în cazul unei moșteniri, care fusese ani de zile dezbătută. Acolo a fost vorba de neputință, și închipuiți-vă că acest lucru încă mă bucură și astăzi.
MÜLLER: Sunt profund mișcat!
GRASS: Nu e vorba de sentimentalism! Sunt acum ca și înainte de părere că scriitorul nu are voie să se retragă, în sensul lui Jünger, deasupra contingentului, ci că apartenența politică este la rândul ei unul din lucrurile care definesc o democrație articulată în partide politice. Artistul care nu vrea să aibă de a face cu aceste lucruri care ne înconjoară, cu această abundență de fapte contradictorii, cu viața reală, acela nu poate aparține acelui grup din care se constituie arta în primul rând. Romanele lui Fontane sau cele ale iubitului meu Döblin, ale lui Zola în Franța viețuiesc din contemplarea realității. Sau citiți-l pe Heine, care și-a încercat condeiul în politica zilei, de unde au luat naștere cele mai grozave poeme, sau pe Gottfried Keller! Datorită experiențelor acumulate de mine încă din tinerețe, nu am putut alege acest drum elitist al autorecluziunii. Dar accept și ideea că pot exista și astfel de scriitori, precum Stefan George sau Durs Grünbein, genul de oameni care se desprind și amenință să se piardă într-o supraproducție de metafore.
MÜLLER: Ce considerați a fi marile dv. succese politice?
GRASS: Sunt în anumite limite bucuros ca am putut ajuta succesul politicii de est a lui Willy Brandt, pe care am recunoscut-o ca fiind corectă, și care a creat treapta preliminară a unității germane.
MÜLLER: Vreți să spuneți că fără Brandt Germania nu ar fi reunificată?
GRASS: Cu siguranță! Helmut Kohl a zidit cu viclenie pe politica lui Brandt, care fusese impusă anterior prin eforturi uriașe împotriva opoziției, inclusiv din partea lui Kohl. Calomniile la care a fost supus Brandt de către opoziție, care l-a ocărât făcându-l bastard, comunist și trădător de țară sunt incredibile.
MÜLLER: Dar și Kohl a fost făcut în fel și chip: obtuz, prost, a fost numit „pară“.
GRASS: Asta e din cale-afară…!
MÜLLER: Acum o să vă enervați.
GRASS: Da, pentru că nu poți compara mere cu pere. Unitatea germană, așa cum a fost ea realizată de Kohl, a fost o mare greșeală. Din rațiuni electorale și împotriva tuturor avertismentelor, chiar din partea unor specialiști, s-a introdus marca germană în Est, fapt prin care valoarea fiecărui produs din DDR a fost redusă la zero peste noapte. Asta a dus totul la ruină. Înțeleg dorința oamenilor de a avea o monedă oficială puternică, dar găsesc iresponsabilă atitudinea politicienilor care nu atrag atenția asupra consecințelor. Oamenii au fost duși cu vorba, iar apoi li s-a reproșat tot lor acest lucru, atunci când au vrut să dea repede banii pe o excursie în insula Ischia sau în Mallorca.
MÜLLER: După ani de zile de izolare completă și-au dorit și ei să ajungă în sfârșit acolo.
GRASS: Da, evident. Dar trebuia să li se explice în egală măsură și unde va duce asta. Eu critic ceea ce s-a prăbușit. Asta nu a fost unificare, ci anexare, și asta ignorându-se cu bună știință legea fundamentală în care stă scris că în cazul unificării, poporul german ar avea nevoie de o nouă constituție, așa încât șaptesprezece milioane de germani din Est să aibă șansa de a se integra... Dar văd că gesticulați deja plictisit. Aceste lucruri nu vă interesează.
MÜLLER: Am auzit și citit opinia dv. pe această temă de nenumărate ori. Punctul dv. de vedere în această privință este cunoscut.
GRASS: În regulă. V-ați pregătit. Un lucru destul de rar printre jurnaliști.
MÜLLER: Mă deranjează siguranța dv. de sine.
GRASS: N-aș zice că sunt sigur de sine în absolut toate privințele.
MÜLLER: Cum îl consolați pe cel care, copleșit de îndoială, își dorește, după cum spunea deja Sofocle, "să nu se fi născut"?
GRASS: Înclinați către această opinie? Îmi faceți o impresie disperată. Dar e totuși furmos că v-ați născut. Găsesc dialogul nostru foarte amuzant. Vorbesc cu plăcere cu dv. Mai rezistați puțin, nu abdicați încă!
MÜLLER: Cum ați reacționa dacă reunificarea germană, în ciuda prognozei dv., ar duce totuși la un final fericit?
GRASS: Aș găsi acest lucru remarcabil. Dar acest lucru nu va reuși decât dacă dacă omul e pregătit să învețe ceva din greșelile de până acum. În Est a avut loc o expropriere fără precedent în istoria Germaniei, iar acest lucru se moștenește și nu va înceta niciodată.
MÜLLER: Care a fost cea mai mare nefericire de până acum din viața dv?
GRASS (se gândește îndelung): Moartea mamei mele. Avea doar cincizecișișapte de anui când a murit de cancer.
MÜLLER: La înmormântarea ei nu ați plâns, ați scris undeva, dar după aceea da.
GRASS: Încă mai plâng. Dar admit că durerea mea are de a face și cu o anume doză de amor propriu. Nu îmi pot ierta faptul că nu am reușit să îi arăt că speranțele pe care și le pusese în mine s-au confirmat. Ea a susținut planul nebun al puberului imberb de a deveni artist, dar nu a mai apucat să savureze alături de mine succesul. Singurul luru pe care am apucat să i-l prezint a fost o sculptură subțire a unei fecioare, care a fost reprodusă în Raportul Anual al Academiei pentru Arte din Düsseldorf, unde studiam. Apoi a murit. Ea a crezut în mine într-un mod fervent, aproape romantic, spre deosebire de tatăl meu, care era de părere că băiatul e cam dus de-acasă, și voia să mă impulsioneze mai degrabă spre științele administrative, ceea ce pot înțelege în retrospectivă, judecând după sărăcia și strâmtoarea care domnea pe atunci.
MÜLLER: Suferiți deci de un complex matern.
GRASS: Corect. Din punct de vedere religios nu sunt credincios. În locul lui Dumnezeu am pus-o pe mama. Mi s-a propus ocazional să fiu psihanalizat, dar nu m-am așezat încă pe canapea. Pe piatra mea funerară are să scrie: „Aici odihnește Günter Grass cu complexul său matern, nerezolvat.“
MÜLLER: Vă urâți sexul?
GRASS: Nu, dar resping felul în care mânuiesc bărbații puterea. Nu sunt un feminist. Sexele există, e o realitate pe care trebuie să ne-o asumăm. Acum ar trebui să încercăm să punem puterea în mâna femeilor, atâta timp cât nu încep și ele să se comporte ca bărbații. În prezent avem de a face cu o situație ciudată: puterea este exercitată de persoane aflate în umbră, care nici măcar nu sunt alese, de lobby-iști, care însă sunt foarte influenți, până la a ajunge să modifice legislația. Asta numesc abuz de putere, ceea ce are drept consecință faptul că cetățenii nu mai merg la vot, pentru că simt că oamenii pe care îi aleg nu au nimic de zis până la urmă. În sistemul de sănătate, politicienii nu mai au de mult nici un cuvânt de zis, ci asociațiile de medici, de farmaciști, industria farmaceutică... Dar văd că vă plictisesc aceste lucruri. Recunoașteți!
MÜLLER: Nu, evident că nu recunosc.
GRASS: Ce vreți de fapt să spuneți?
MÜLLER: În romanul dv. Calcanul stă scris: „Pentru că bărbații nu pot procrea pe cale naturală... trebuie să recurgă la artefacturi spirituale, trebuie să se cațere pe versanți nordici de gheață și să rupă bariera sunetului... trebuie să pună mereu prin imagini, cuvinte sau sunete întrebarea cu privire la eu, la ființă, la sens, la de ce, pentru ce și încotro.“
GRASS: Da, aceste lucruri se nasc în cap.
MÜLLER: Ați prefera să fiți femeie?
GRASS: N-aș merge chiar atât de departe, dar am suficiente calități feminine care nu îmi permit să exercit puterea la un mod masculin. La începutul romanului meu Calcanul se punea printre altele și întrebarea, de ce foametea din lume ia proporții, în ciuda unei superproducții alimentare la nivel mondial și așa m-am întors la istoria acestui fenomen și am constatat că în scrierea istoriei contribuția femeilor nu e pomenită deloc. Au existat femei care din necesitate au inventat rețete noi, găluște, tăiței, paste făinoase, din care a luat naștere și impulsul de a căuta alte tipuri de alimente. Cartoful a jucat un rol mult mai important în istoria umanității decât Războiul de Șapte Ani.
MÜLLER: Dar acum avem totuși un cancelar federal femeie.
GRASS: Cu singura rezervă că nu e în partidul potrivit.
MÜLLER: „Bărbații se tutuiesc cu moartea“, ați scris undeva.
GRASS: Da, ei sunt cei ce duc războaiele. M-ați întrebat de ce succese politice sunt mândru. În acest sens aș vrea să vă mărturisesc că sunt mândru și de faptul că Gerhard Schröder, în ciuda tuturor criticilor aduse perioadei sale ca și cancelar federal în alte domenii, a ținut cont de sfatul meu și s-a ținut deoparte de războiul din Irak. Era capabil de un lucru de care și Willy Brandt era în stare: să asculte.
MÜLLER: Dragă Günter Grass, discuția noastră nu poate sfârși fără a menționa rumoarea creată acum trei ani, atunci când a apărut autobiografia dv. Decojind ceapa, în care ați admis, prea târziu spun unii, că ați aparținut grupării Waffen-SS. Nu am decât o singură întrebare: a fost vorba de calcul, faptul de a aștepta șaizeci de ani până la această mărturisire?
GRASS: Nu.
MÜLLER: Dacă ați fi vorbit mai devreme despre asta, e foarte posibil să nu mai fi primit premiul Nobel.
GRASS: Aud prima oară acest lucru. Cunosc doar o explicația oficială a Academiei Suedeze, conform căreia decernarea premiului Nobel nu depinde de astfel de lucruri. Nu am nici o influență asupra lucrurilor care se scriu într-o redacție sau alta, care servesc o anumită direcție politică sau alta. Cu asta trebuie să trăiesc. Nu am contestat niciodată faptul că resimt vinovăție și jenă și că întâmplarea zilei mele de naștere, care m-a împiedicat să comit atrocități, nu este o scuză. Nu am împușcat nici un om, dar ăsta iarăși nu este vreun merit deosebit. Germania era deja în retragere. Nu am avut deci ocazia sau ghinionul de a trage asupra cuiva. Cu toate astea a rămas un sentiment de rușine și o povară pe care o cari toată viața după tine.
MÜLLER: Într-un interviu televizat cu Ulrich Wickert ați afirmat că apartenența dv. la SS a dat naștere unei presiuni care a devenit inspirație pentru primele dv. romane, care v-au adus succesul.
GRASS: În parte.
MÜLLER: Dacă ați fi admis implicarea dv. mai devreme, poate că nu ați mai fi scris aceste cărți.
GRASS: Există în cazul fiecărui autor epic o serie de factori motivaționali, ambiție, nevoia de bani, tot ce doriți, și evident că și pretenția egocentristă de a crea ceva care își caută aproapele. Când m-am apucat eu de scris, în Germania exista acest concept al literaturii austere, cu alte cuvinte se scria foarte atent, pentru că limba germană era considerată vătămată prin intermediul perioadei naziste. Acestui curent am încercat eu să mă opun, spunând că nu putem privi limba germană, adică tot ce avem noi mai de preț, în toată bogăția ei, dintr-o dată drept inadecvată, căci acesta ar fi fost de fapt un trimuf tardiv al domnului Hitler. De aceea în primele mele romane exista impulsul de a da un exemplu contrar și de a mă raporta la toate registrele care îmi stăteau la dispoziție.
MÜLLER: Ați citi interviul revistei Spiegel cu managerul general al Băncii Germane, Josef Ackermann, pe care l-ați atacat dur?
GRASS: Nu.
MÜLLER: Ar exista, spune Ackermann, "poeți și gânditori, care în ciuda unui trecut îndoielnic se erijează în autorități morale și îi numesc pe manageri la întamplare asociali... acest lucru nu trebue să îl tolerăm."
GRASS: Nu îmi e cunoscut acest fapt. Dar îmi susțin în continuare punctul de vedere, cum că și băncile, până la domnul Ackermann, sunt responsabile pentru faptul că acest capitalism sălbatic a cauzat și criza actuală. Dacă lucrurile continuă astfel, lumea nu va fi în regulă.
MÜLLER: Nu va fi niciodată.
GRASS: Evident că nu, dar spre deosebire de dv. eu nu am tendința de a mă resemna, nu voi înceta niciodată să spun lucrurilor pe nume și m-aș bucura dacă m-ați susține în eforturile mele, în loc să vă înconjurați cu acest zid al disperării, care nu e decât un produs al gândirii dv. Căci altfel nu veți rămâne în viață. Lucrurile vor fi groaznice pentru dv. când veți ajunge la vârsta mea.
MÜLLER: Îmi dați voie să schimbăm locurile?
GRASS: Nu, vă indic doar cu toată prietenia faptul că dacă veți continua așa nu o să sfârșiți bine.
MÜLLER: Atunci când Marcel Reich-Ranicki l-a întrebat peWolfgang Koeppen: "Când ați fost fericit?", Koeppen a dat răspunsul celebru: "Nicicând."
GRASS: Credeți cumva că eu sunt incapabil de suferință sau de nefericire? Mă subestimați. Nu poți fi decât pentru un scurt timp fericit, când îți reușește o frază, un desen, o sculptură, când dintr-o dată totul pare să se potrivească și plasticitatea prinde viață. Nu există stare permanentă de fericire. Au existat în viața mea chiar și situații în care m-am gândit la sinucidere; atunci când eram pe front, când am învățat să mă tem și a trebuit, la vârsta de șaptesprezece ani, să văd cum în foarte scurt timp tineri înzestrați, de aceeași vârstă cu mine, erau sfâșiați, zdrobiți și măturați. Pe atunci m-am gândit nu o dată să termin cu toate. Nu a devenit nicicând faptă, ceea ce însă nu exclude această posibilitate.
MÜLLER: Ce posibilitate?
GRASS: Sunt foarte sensibil la dureri. Dacă mi s-ar pune diagnosticul că sunt bolnav incurabil și dacă acest lucru ar fi legat de dureri fizice, probabil că aș încerca să găsesc o cale de a scurta această suferință, de dragul meu și al celor din jur. Am discutat cu soția mea deja despre asta. Dar încă nu e momentul.
Interviu realizat de André Müller
Publicat la 2 august 2009 în
Frankfurter Rundschau și în Berliner Zeitung,
la 14 august 2009 în Falter din Viena
și la 10 septembrie 2009 în Weltwoche din Zürich
